Nostalgia are sensul ei, până la un punct, acela în care se leagă de nişte vremuri pe care nu le-ai trăit. Există riscul să te duci într-o zonă de ridicol. Dacă te plângi două zile pentru că te-a călcat cineva pe picior în tramvai, nu e cazul să trâmbiţezi că ţi-ai fi dorit să trăieşti în evul mediu, în timpul cavalerilor rătăcitori.
Să revenim la nostalgie şi la un trecut “mai apropiat”.
Trecusem uşor de prima jumătate a anilor 80, indiferent de anotimp, un ceva de un gri greu apăsa peste majoritatea oamenilor. Neajunsurile se înmulţeau într-un ritm aiuritor, nu exista aproape nimic care să fie de primă necesitate, care să nu lipsească.
Urmează o paranteză (aceasta este pentru calmarea nostalgicilor de alt tip, da, este adevărat, toată lumea avea loc de muncă, atât).
Oricât ar fi fost gri-ul de gri, mulţi aveau un vis, aproape tangibil: un televizor color. E greu de explicat acum cât de mare era miza şi cât de inutilă. Pe 23 august 1983, Televiziunea Română realizase prima transmisiune color: parada de Ziua Naţională. Nu după mult timp s-au făcut unele ajustări astfel că programul TV s-a redus la două ore (de luni până vineri, în intervalul 20-22). Sâmbăta (13-15, 19-22) şi duminica (11.30-15, 19-22) erau ceva mai multe ore de program, iar de Revelion era un adevărat carnaval, program toată noaptea.
Dacă nu aveai o funcţie de conducere sau nişte relaţii serioase, era aproape imposibil să ai în casă un televizor color. Dacă aveai relaţii, dar mai mici, erai pus pe o listă de aşteptare. Tata era pe o astfel de listă de mai bine de un an. La începutul unui decembrie optzecist s-a produs minunea, a venit tata cu un “Elcrom”, într-o cutie de carton aflată într-o pătură. Era luni, era început de iarnă. Precizare – în zona în care trăiam, un sat pe malul Argeşului, de prin octombrie până prin martie energia electrică era raţionalizată. Asta însemna că de pe la apus până în zori (în principiu de luni până vineri) ne luminam de la o lampă pe gaz, numărul 12. Sâmbăta şi duminica ne bucuram de bec, câteva ore în plus.
Nu e greu de priceput situaţia în care ne aflam. Să ai ghinion când ai noroc nu e puţin lucru. Nu doar că nu aveam curent electric în timpul celor două ore de program, dar nu puteam nici măcar dimineaţa să privim la Televiziunea Bulgară. Un vânt puternic ne dărâmase, cu câteva zile înainte, “antena de bulgari, tip H”. Cum antena, făcută zob, era din aluminiu, era nevoie de o sudură specială, iar tata era pe o listă de aşteptare şi pentru repararea acesteia. Luni seara am pus lampa pe televizor şi l-am privit mult timp.
Marţi dimineaţa, înainte să plecăm la şcoală (toţi din casă aveam treabă cu şcoala într-un fel sau altul) am pornit televizorul şi am privit câteva minute “puricii” de pe ecran. Nu erau cine ştie ce, tot alb negru, deşi eu puteam să jur că am văzut şi câteva culori.
Miercuri nu mai aveam răbdare, iar joi mi-a venit ideea salvatoare. Aveam un vecin, puţin mai mare decât mine, care era deja la un nivel superior, avea un videorecorder (costase puţin mai mult decât un automobil Dacia) plus un TV “Telecolor”. L-am abordat, i-am explicat situaţia, teoretic era de acord să scoată aparatul din casă fără ştirea părinţilor şi “să vedem cum se vede”, dar nu avea acasă decât o casetă video cu un film alb-negru, ceva cu Charlie Chaplin. În aceste condiţii am renunţat la plan. Ţăranii doreau pământ, eu, televiziune color. Trebuia să am răbdare până sâmbătă, când urma să avem şi program TV şi curent electric. Când eşti copil îţi închipui că ai multe, dar ştii sigur că nu ai un singur lucru: răbdare. Vineri am plănuit cu un văr să demontăm antena lui (prinzătoare de bulgari şi aceasta) şi să facem proba. De acord, dar cu o condiţie, să mă urc eu pe casă cu ea şi să fie el primul care se uită la televizor, după care să facem schimb. Am acceptat, era mai mare! Zis, dar nefăcut. Am unele calităţi incontestabile, două dintre acestea fiind: mă îmbolnăvesc fix când sunt foarte sănătos şi mă auto-accidentez indiferent de munca prestată. Ca să ajung pe casă trebuia să mă sui mai întâi pe o bucătărie de vară, după care să sar pe acoperişul unei băi şi de acolo să urc către cel mai înalt punct al acoperişului. Drumul s-a oprit între bucătărie şi baie. Nu am mai sărit, având televizor color mi-am închipuit că pot păşi pe aer. Aventura s-a terminat brusc, vărul şi-a recuperat antena şi m-a ridicat şi pe mine de pe jos (de pe aceeaşi casă am mai căzut şi la maturitate, sunt consecvent) şi m-a anunţat că planul nu e bun. Simţisem.
Într-un final a venit şi ziua de sâmbătă şi, din fericire pentru mine, cel de atunci, şi din nefericire pentru cel de acum, dornic să condimenteze textul, am probat televizorul, am privit “Gala desenului animat” (dura cinci minute), iar seara ne-am delectat cu un film românesc color (Zile fierbinţi, 1975, regizat de Sergiu Nicolaescu, ceva cu un şantier naval şi cu montarea unei elici gigantice).
Scriind, am devenit puţin nostalgic, dar nostalgia mea este legată de copilărie, de familie, de prieteni şi nicidecum de comunismul mai mult sau mai puţin luminos. Am copilărit cu Moş Gerilă, dar oricând “votez” cu Moş Crăciun.
Vin sărbătorile şi oricât de mult gri este în lume, bucuraţi-vă de tot ce e colorat în jurul vostru!
