Mulți români visează să renunțe la viața stresantă din orașe și să se retragă la țară. Unii amână decizia până copiii termină anii de studiu sau chiar până la vârsta pensionării.
Una dintre preocupările comune legate de această decizie are legătură cu sursele de venit. Sunt puțini cei care au curaj să renunțe la locul de muncă și să se bazeze doar pe roadele muncii din gospodărie.
Soluția ideală este cea a unei afaceri dezvoltate în zona în care se află gospodăria.
Este varianta aleasă de un tânăr, relatată într-o postare pe Facebook.
“O afacere mică, dar pasionată”
“Mi-am făcut curaj să prezint în câteva cuvinte conceptul fermei noastre. Am avut în familie de când mă știu aceste animale, dar de vreo 5 ani am început să cresc numărul lor și să găsim o variantă să trăim viața fără ceas.
Ferma noastră, Bivolii din Țara de Piatră, este o afacere mică, dar pasionată, axată pe creșterea bivolițelor în sistem liber și pășunate pe pășuni montane. Avem o pasiune profundă pentru aceste animale și facem tot posibilul pentru a le oferi cele mai bune condiții de trai. În ceea ce privește metodele noastre de creștere, credem cu tărie în sistemul liber, care permite bivolițelor noastre să se bucure de spațiu, aer curat și alimente naturale.”
“Ne preocupăm de fiecare animal în parte”
“Pășunile montane sunt locul ideal pentru animalele noastre să se hrănească și să se dezvolte sănătos. În plus, acestea sunt o sursă importantă de hrană pentru bivolițe, oferindu-le toate vitaminele și mineralele de care au nevoie pentru a fi sănătoase și puternice.
Pentru noi, bivolițele nu sunt doar o sursă de venit, ci și o pasiune și un stil de viață. Ne preocupăm de fiecare animal în parte și ne asigurăm că primește toate îngrijirile necesare.
În același timp, suntem conștienți de nevoia de a câștiga din aceste animale, iar asta ne motivează să căutăm mereu noi modalități de a le promova și a le valorifica.
În concluzie, ferma noastră este o afacere mică, dar pasionată, care își desfășoară activitatea într-un mod sustenabil și respectuos față de animale. Sperăm să continuăm să ne dezvoltăm și să aducem bucurie și beneficii atât pentru bivolițele noastre, cât și pentru clienții noștri”, a scris tânărul pe grupul Mutat la țară- viața fără ceas.
“Aceste animale stârnesc un fel de respect amestecat cu teamă”
Postarea a strâns mii de aprecieri și sute de comentarii în care tânărul este felicitat. Mulți mărturisesc că fotografiile le-au stârnit nostalgia copilăriei.
“Ziceai de curaj și uite câte aprecieri ai strâns. Mai pune felicitări și din partea mea.
Când eram mic, mergeam vara la bunica și o familie avea bivoli. Mi-ai stârnit amintiri frumoase.
Pentru cei care nu au stat pe lângă bivoli, aceste animale stârnesc un fel de respect amestecat cu teamă. Cine nu mă crede, să se apropie de un bivol aflat în libertate.”
“În copilăria mea și eu am avut grijă de bivolii bunicilor mei, 5 la număr! Am fost și “alergată” de doi dintre ei, pentru că loveau cu coarnele când nu le convenea ceva! Doamne ce dor mi-e de acele vremuri, mă bucur că i-am văzut, chiar și online. Poate ar trebui să vă vizitez ferma.”
“Mi-am amintit cu bucurie de vacanțele la bunici, la Dunăre! Mulți ani au avut bivolițe, care mă cam speriau, dar le și iubeam, că bun lapte și brânza ne dădeau!”
“Să vă dea Dumnezeu multă sănătate și împliniri, să vă meargă bine în tot și în toate, bravo pentru inițiativă, bine ar fi dacă statul român ar ajuta, ca în alte țări, pe cei care dvs.”
“Părinții mei au avut bivoli când eram copii! Toată vara eram cu ei la păscut!”
“Cu siguranță nu este ușor, dar când muncești cu pasiune, este foarte important și îți dă forță și curaj.”
“Ce amintiri mi-ați trezit!
Bunicii mei, din Bistra – Popești, erau singurii din sat care aveau bivoli. Toate vacanțele mi le petreceam acolo și scoteam bivolii de la ciurdă ca să merg eu cu ei.
Felicitări pentru ceea ce faceți și Dumnezeu să vă ajute!”
“Pare atât de ireal că mai există așa ceva”
“Să nu porți roșu! Îmi spunea bunica când mergeam după vaci la ciurdă.”
“Nu au nimic cu roșul, tot așa dacă văd pentru prima dată o culoare nouă sunt foarte curioase”, a răspuns tânărul care are ferma.
“Ghiboliţe! Nu am văzut de când eram copil, în sat la bunica, Diviciori în județul Cluj. Ce bun erau laptele și balmoşul făcut!”
“Aveau și bunicii, iar noi, nepoții, mergeam la păscut cu ei cât era ziulica de lungă. Stăteau cu orele în băltoace cu noroi (și noi cu ei, câteodată), apoi îi mânam la spălat în Someș. Ne întorceam acasă, călare pe spinările lor și odată ajunși, începea mulsul și bineînțeles concursul: ” Cine bea cel mai mult lapte?”, direct din șuștar când laptele era încă cald.”
“Și eu am amintiri din acestea, poate asta m-a și făcut să mă reîntorc acasă”, a răspuns autorul postării.
“Mai ales pentru că sunt pe cale de dispariție la noi în țară deși fac cea mai bună smântână ever.”
“Pare atât de ireal că mai există așa ceva în țărișoara noastră, așa da!”
“Cum reușiți să îi scoateți din mijlocul apei în zilele toride de vară?”
“Cel mai bun lapte, cea mai bună smântână, nu degeaba sunt cei mai loviți. Trei gânduri din amintiri. Cum reușiți să îi scoateți din mijlocul apei în zilele toride de vara? (ei prețuiesc apa și noroiul mai mult ca orice). I-ați folosit la tracțiune? Nu în sens de exploatare, dar măcar pentru condiție fizică (boii cei mai masivi sunt mici copii la forță pe lângă ei). Cum îl stăpâniți pe cel (cea) mai temperamental din turmă? (au personalitate cu majuscule). Mult succes în tot ce faceți!”
“Nu prea reușim să îi scoatem din apă, am folosit la tracțiune când eram copil, așa munceam câmpul pe vremea aia, iar cu temperamentalii nu e ușor, trebuie bine cunoscută ierarhia în turmă, astfel pot să mă adaptez situațiilor. Am câteva femele tineret foarte timide, cu ele îmi e mai greu. Tăurașul dominant e cel mai cuminte”, a răspuns autorul postării.
“Eu am crescut în Țara Lăpușului printre bivoli. Stau acum lângă Cluj și, din fericire, aici încă oamenii mai cresc bivoli (avem chiar și un Muzeu al Bivolului).
Sunt fascinante animalele astea!”
“Am crescut cu aceste animale, cu laptele lor delicios, dar din păcate sunt pe cale de dispariție în satul meu! Mai sunt doar 3-4 familii care mai au în gospodărie, populația a scăzut drastic și a rămas doar cate un bătrân ici-colo.”
“Doamne, ce amintiri vii retrăiesc văzându-vă aceste animale superbe. Eram împietrită de frică și de fascinație totodată când le vedeam venind seara în sat cu legănatul lor agale din cap!! Eram pe după gard și le priveam cu nesaț în fiecare seară, cât dura vacanță mea într-un sat din Giurgiu. Vă doresc multă tihnă în locul de poveste în care trăiți!”.
